Între două ferigi
Sep 1st
… cu Zack Galifianakis.
Eu l-am văzut prima dată-n The Hangover, m-am distrat ca o hienă nebună din desene animate, apoi l-am găsit și-aici. Se vrea a fi un umor sec, prieten bun cu ridicolul, cu îngâmfarea de a deține propriul “show”, în care-și etalează replicile și gesturile total stupide 
. Dacă vă place umorul sec, atunci Enjoy. Citește mai departe >
Întoarcerea huliganului
Aug 28th
Iată și liceul sever, austriac: ușa masivă de lemn, intrarea profesorilor, curtea, intrarea elevilor, sala de gimnastică, terenul de baschet.
Norman Manea – Întoarcerea huliganului
Chiar ieri vorbeam cu un fost coleg și prieten bun despre perioada liceului, urâtul unei pubertăți prelungite , frumoasă totuși în stilul ei, și cadrul profesoral și colegial parcă imposibil de imaginat altfel.
Revenind la contextul inițial, probabil că nu multora dintre voi v-a ajuns la ureche numele lui Norman Manea, scriitor contemporan, cetățean român al perioadei postbelice pline de puroi și dejecții, actual cetățean american începând cu anii ’90, plecat din țară cu 4 ani înaintea revoluției; fost elev al “liceului de băieți «Ștefan cel Mare» din Suceava”, mediu al eminenței prezente dintotdeauna în clădirea evocată mai sus de el însuși, una din puținele de genul acesta din Suceava, școală ajunsă recent, în anii în care i-am fost și eu elev, marcă a unei diversități antagonice anilor săi de început.
A urmat mai apoi același drum ingineresc al unui institut politehnic, o perioadă a definirii personale, în care caracterul și adevăratele valențe ale individului ies la suprafață, după lungi perioade de căutări și încercări de regăsire a sinelui; așadar, m-am regăsit, în doze restrânse, în pielea celui trecut prin locuri similare mie, similare multor altora, trăitor al unei tinereți pestrițe, un spirit huliganic asumat conștient, însă nedezvăluit celorlalți.
Cadrul acesta, haotic, al unei Românii contemporane cu cea de-a doua jumătate a războiului mondial nazist, în care alianța generalului Antonescu cu Adolf Hitler a avut urmări triste pentru masele de evrei prezente în zona Sucevei, mase deportate în Transnistria, i-au smuls 4 ani din copilăria tânărului membru al familiei Manea. Perioada aceasta, urmată de cea experimental comunistă, postbelică, își pune iremediabil amprenta asupra celui neaflat în grațiile cadrului istoric.
Plecarea sa din țară, în 1986, aduce cu sine, în mod iremediabil, fantomele trecutului, iar după un deceniu, ceea ce era dealtfel și de așteptat, întoarcerea acasă.
O carte extraordinară.
The New Yorker
O carte splendidă. Un roman despre temeiurile și nesăbuința Istoriei. Mai presus de toate, un elogiu adus limbii. Limbii române.
Letras Libres
Și ca să-nchei în aceeași notă a amintirilor de liceu, poftim o melodie absolut genială, un adevărat hit al lui Jimi Hendrix, cântată în serile de jazz session de formația fostului prof’ de religie, T-Jazz (T de la teachers ). Sper să vă placă, celor care încă nu știu melodia.
O carte plină de viață
Aug 20th
Lăsându-mă purtat pe-același val al afirmației de mai sus, pot spune cu mâna pe inimă că am avut parte de o experiență formidabilă, o dedublare a vieții personale într-o lume cu totul și cu totul virgină, în care onoarea, respectul, simțul datoriei, armonia, optimismul, bucuria și setea de viață, ancorarea permanentă în prezent, modelele de viață, și practic povestea în sine, ei bine, toate acestea ți se cuibăresc afectiv, practic iremediabil.
Asemenea “barbarului” John Blackthorne ajuns în Asia sfârșitului de secol XVI la bordul corabiei Erasmus, pe țărmul unui “tărâm al zeilor”, Japonia în toată splendoarea manifestărilor ei, tu, cititorul, crești și te civilizezi pe măsură ce dai cu pieptul de-o lume expusă inițiatic. Este o carte și o sursă splendidă de cultură și istorie japoneză, dar în primul rând tratează viața, rostul ei, în contextul viziunii budiste, shinto-iste dar mai ales a codului de onoare (Bushido) al samurailor.
Paleta de senzații ce te poate cuprinde prin degustarea momentului prezent, asemenea unui vin de maximă calitate, este de o importanță teribilă, și simți cum sintagma “carpe diem” (“trăiește clipa”) capătă ușor contur, fie că se referă la un frumos răsărit de soare, la simpla bătaie a ploii în pământul din fața ochilor, la servirea mesei, fie la piatra din fața ta care ți se pare că are o formă plăcută, la unduirea frunzei galbene care cade pe jos în fiecare toamnă, practic la toate momentele mai mult sau mai puțin banale din ciclul zilelor, anotimpurilor, anilor, și la urma urmei, a vieții. Fiecare moment este important și trebuie gustat la adevărata intensitate. Restul este doar karma, sau soartă, în termeni comuni, atunci când te împaci cu viața ta, cu tine, cu hotărârile tale bune, sau rele, din trecut.
Shogun surprinde în primul rând marele conflict dintre culturi (cea europeană și cea asiatică), obiceiuri, tradiții și stiluri de viață, conflict transformat gradual într-o combinație foarte interesantă, în persoana lui Blackthorne.
Dacă v-am convins, atunci lectură plăcută .
Leapșa
Aug 11th
Am primit-o de la amicul Vlad Olteanu, cu dedicație, așa că dau și eu mai departe (să-mi fie iertată întârzierea ), oricui, dar în special lui Bogdan și lui George, de pe Vezistereo. Le-am potrivit cum am putut și știut mai bine, așa că audiție plăcută. Citește mai departe >
Viața în înalta societate
Aug 6th
Păstrează încă rămășite ale pânzei rărite în decursul a 5 ani după antecedentul “Drumul spre înalta societate”1, însă dozele aceluiași sarcasm caracteristic intrusului, și totuși deja adaptatului Joe Lampton, se mai păstrează pe alocuri intact. După cum ziceam însă, povestea își pierde din savoare, ducându-se voit pe calea rutinei și siguranței supărător de anoste ce o oferă traiul bun.
Deși viața pare să-și fi intrat pe locașul ei în cazul lui Joe Lampton, acesta se confruntă însă cu un continuu dubiu privitor la fericirea sa și a alegerilor făcute în viață. Mai mult decât atât, situația profesională este atât de neanimată încât plictisește nu numai cititorul ci și protagonistul însuși. Așadar sunt multe întrebări de răspuns, probleme existențiale de rezolvat, iar finalul se lasă cu o oarecare concluzie ce le rezolvă pe toate; trăgând linie, romanul are în primul rând calitatea de a întregi povestea și de a nu lăsa loc de interpretări.
Nopți nedormite
Aug 4th
După o altă săptămână petrecută cu grație în sânul cartierului natal, un program totalmente dat peste cap și împins iremediabil spre orele târzii din noapte, mici escapade cu prietenii, seriale duse până la final și lăsate în urmă cu mari regrete, înviorare forțată la ora 1 dup-amiază cu volumul muzicii rotit până la capăt, ei bine, după toate astea, e timpul să le spun STOP.
Și ce modalitate poate fi mai bună decât o repriză de-alergat pe stadion? Păcat că e închis azi. Poate mâine.
În orice caz, cam asta e! Trebuie să-mi fac ordine în amărâta asta de existență, “s-arunc toți scheleții din debara”, poate voi ajunge în final la performanța de-a mă trezi și eu DIMINEAȚA (cu cel puțin 5 ore mai devreme). Sper să țină figura.
P.S.: Tocmai am terminat de-ndoit un semn de carte. Știu că e totalmente frivol, dar chiar ajută (am dat din întâmplare peste următorul clip pe YouTube); așadar, luați de-aici, semne de carte, câte vreți. Ofertă nelimitată.
Jurnal de călătorie
Jul 29th
Drumul se-ntinde șerpuind la discreția autohtonului Logan, care, ascultător, dar totuși nerăbdător, gonește spre satisfacerea noastră, în consensul simbiozei om-mașină. Un aer proaspăt, nu condiționat, al dimineții îmi revigorează până și acea parte, cât un vârf de ac, a corpului. Privesc întinderea înverzită a ierbii mătăsoase, micile parcele de pământ lucrate îngrijit, care mă duc spre o cale nemaipomenită, a purității, a ancestralului, a esenței. Urmând același drum ce-naintează și parcă vrei să nu mai aibă întoarcere, ești conștient, pentru o secundă, de nebunia euforică a poeților, prozatorilor, muzicienilor, pictorilor care au creat în cinstea acestor locuri. E drept, multe s-au schimbat de-atunci, însă natura, dealurile, munții, pădurile (cele nedistruse) sunt de-ajuns în a-i înțelege pe deplin.
Pe măsură ce ne-apropiem, destinația emană doze tot mai intense de încântare, încălzită de-un soare prietenos și primitor, înveselind imagini sustrase din lumea verdelui și vieții permanente.
Ajunși la gazdă, o cabană a secolului 21 din satul Vatra Moldoviței, din categoria celor cu tot luxul necesar și nenecesar, mă simt parcă impostorul, înregimentatul unei vieți în absolut desfrâu. Un desfrâu extraordinar de plăcut. Respir peste tot un aer bogat, plin de mireasma bradului, care te dezinfectează trupește dar mai ales, sufletește.
Atmosfera se schimbă rapid, trecând parcă printr-o remarcabilă demonstrație de forțe nevăzute. Cerul se-ntunecă de negrul norilor ce-acaparează toate zările, o ploaie deasă și răcoroasă învăluie tot ce mișcă, iar eu nu pot decât privesc întregul spectacol cu un aer absolut regizoral, lăsat fără cuvinte de jocul impecabil al prestatorilor, de pe balconul ferit, dar totuși integrat în atmosferă, cuprins de nepăsarea unei siguranțe aproape materne.
Tu și cu tine însuți
Jul 23rd
Prietenia, amiciția, și toate derivatele relaționării cu ceilalți au un efect absolut formidabil, dându-ne forța de a merge mai departe, și mai ales, de-a ne face să ne simțim bine în ipostaza de om. Însă nu de puține ori, te trezești înconjurat de-un fum dens, și nu ai pe absolut nimeni alături ca să-ți dea un indiciu despre locul în care te afli, și mai ales, o cale de ieșire. În acel moment reușești să devii conștient de realitatea cruntă a propriei existențe, aceea că lumea, inclusiv oamenii, sunt mediul prin care tu treci, și de fapt, ceea ce ție ți se părea că pășești însoțit de cei dragi, este doar o iluzie. O iluzie frumoasă. Și pe care te încăpățânezi s-o menții în picioare, însă cu cât o accepți mai repede, cu atât vei reuși să te concentrezi mai promt și eficient spre noii tăi pași. Și adevărul e că te naști singur, și la fel îți și inchei viața, însă de multe ori nici măcar nu vrei să te gândești la așa ceva. Iar în momentul când devii împăcat cu această realitate, devii practic împăcat cu tine însuți, te accepți și cu bune, și cu rele, iar frustrările parcă se transformă într-o continuă căutare a ceea ce încă nu știi despre tine. Începi să experimentezi lucruri, pe care le privești detașat, de pe urma cărora poți trage concluzii mult mai lucide, și manifești, paradoxal, o simpatie mult mai accentuată pentru ceilalți, realizând că totuși, ei trec prin aceeași problemă. Începi să-ți dorești să-i ajuți, pentru simplul fapt că te regăsești în fiecare. Și totuși ești conștient că tot ce e prea mult strică, deci fiecare trebuie să se ridice preponderent singur, pentru ca viața să-și aibă, la urma urmei, și ea, rostul ei, imunizarea spiritului.
Extinderea conștiinței devine practic primordială în task-urile tale de amărât urmaș, fie al bătrânului pitecantrop, fie al perechii căzute în păcatul originar. Important este că te simți neînsemnat, și simți nevoia să te ridici. Unii nu văd însă întregul, și aleg doar calea materială. Păcat.
Vara la țară
Jul 19th
Mie așa mi s-a spus mereu, să fiu optimist, să gândesc pozitiv, deci îmi dau pumni, de dimineața până seara, ca să văd jumătatea plină a paharului. De cele mai multe ori însă, ținând cont de contextul vieții în general, n-o văd decât pe cea goală. Recent, am reușit să mă dezic, totuși, de-acest pesimism lepros, prin trăire și ocupație fizică.
Ultimele 2 zile mi le-am petrecut la țară, cuprins de-un gest înnobilat de-ai ajuta pe-ai mei la renovări ușoare.
Pe lângă mormanul de sarcini pe care nevoia ți le pune-n cârcă, viața la sat are totuși potențialul de-a fi și plăcută. Momentele în care surprinzi în fapt soarele matinal, răcoarea proaspătă a dimineții și liniștea îmbeznată serii, îți lasă un sentiment de întregire cu mediul. Instant, te simți calm, descătușat de orice fel de constrângere a vreunui program de minut, legat doar de câteva țeluri esențiale pe ziua respectivă. Și parcă și mecanismele îți merg mai sănătos .
După un timp însă, cei ca mine, dependenții junglei urbane, duc lipsa vieții automatizate, comode fizic, chiar cu prețul libertății psihice.
Iată și părerea lor :
Drumul spre înalta societate
Jul 14th
Face parte dintr-una din colecțiile apărute cu ziarul, la un preț de-o ciocolată bună, și-am zis că merită luată, mai ales că nu-i foarte voluminoasă, din categoria “lectură de navetist”, cu alte cuvinte, lectură lejeră.
Prezintă o încercare a realității fără perdea, dictată de nevoia ascensiunii personale, mirajul frumuseții, al strălucitorului și al traiului cât mai luxos, dar mai ales desfătarea sinelui interior prin mici trofee acumulate de-a lungul vieții. Ego-ul este pus pe cel mai înalt piedestal, iar pe tot parcursul cărții acesta se antrenează și se dezvoltă tot mai parșiv, printr-o iubire excesivă de sine și satisfacerea plăcerilor trupești, precum și sufletești1, dar mai ales, printr-o nesocotire cronică a celorlalți. Bineînțeles că mustrările proprii nu sunt nici pe departe anulate total (la urma urmei, e o caracteristică pur umană), dar se evaporă, și în orice caz, sunt învinse de interesele proprii și caracterul meschin al omului.
Cu alte cuvinte, se prezintă analitic interesele mărunte dar constructive, ajutate de farmecul personal, dealtfel nativ, care derivă ușor în caractere josnice, murdare și mici la suflet, arsenal absolut necesar în drumul spre înalta societate, ghidat parcă de încurajarea permanentă a sintagmei: “calci pe cadavre și îți atingi scopul”. Într-un mic episod al romanului, personajul principal se divizează în două, formând mustrarea de sine de care ziceam, care parcă alcătuiește o persoană luată separat, aflată în dialog și observație a componentei ghidată de tot ce înseamnă rău; apare însăși critica, rușinea, și dezgustul personal îndreptat spre toate aceste componente antagonice, negative.
Iată și propunerea muzicală pe ziua de azi:
- alimentarea continuă a amalgamului de sentimente ce rezultă din mândrie [↩]
Ultimele comentarii